shutterstock_78296047   lovers

 Ce e amorul?

…se întreba, retoric, Eminescu. Chiar aşa, ce este el, şi de ce ne dă atâtea bătăi de cap? Să recunoaştem, nimeni nu este scutit de ceea ce Shakespeare numea cu mare inspiraţie „Love’s Labor Lost”. Cultura e plină de poveşti de dragoste, este una din marile teme ale literaturii, muzicii, artei. Alături poate doar de tema războiului. Dar care parte anume a amorului? Întâlnirea amoroasă și îndrăgosteala sunt cel mai des discutate, analizate, visate. Nu la fel e și episodul următor, cu „adânci bătrâneţi”. Cu toate acestea, nu putem spune că ştim mai multe azi decât pe vremea lui Tristan şi a Isoldei. Sau a lui Romeo şi a Julietei.

 

De ce mi se aprind călcâiele după X?

Evoluează oare moravurile cu adevărat sau suntem la fel de dezarmaţi în faţa propriilor noastre slăbiciuni, a nevoii de a fi văzut aşa cum eşti de fapt, recunoscut de o fiinţă unică ce te poate salva, mângâia, auzi, înţelege mai mult decât oricine altcineva? În ce constă misterul alegerii partenerului? De ce ne îndrăgostim de cineva şi nu de altcineva?! De ce suntem atât de dărâmaţi atunci când suntem părăsiţi sau nu ni se răspunde la fel la sentimente? Putem face ceva pentru a scurta perioada de dezastru afectiv? Iată tot atâtea întrebări la care psihologii dau răspunsuri încă inexacte. Psihanaliştii spun că avem în mintea noastră inconştientă un arhetip ce ne îndeamnă să alegem pe cineva şi nu pe altcineva. Sociologii spun că tindem să alegem pe cineva cu același statut social, nivel de inteligenţă sau preocupări şi hobby-uri. Biologii vorbesc de „cuplare asortativă” (sau frumoşii cu frumoşii şi „beauty-challenged” cu „beauty-challenged” – ori, mai pe românește, „fiecare sac își găsește peticul“) Sau că femeile tind să îşi aleagă partenerul, şi viitorul tată al urmaşilor, în funcţie de chimicalele subtile emise de acesta. Şi că sunt mai receptive în anumite zile din lună decât în altele. Unde e adevărul?

Adânci bătrâneţi? Really?

Să recunoaştem, ne interesează mai mult povestea întâlnirii dintre un bărbat şi o femeie (și, de ce nu, povestea homoerotică, ce pătrunde deja în cultura contemporană şi iese de sub umbrela tabu-ului, vezi succesul filmului „La vie d’Adèle”). Nu petrecem prea mult timp cu poveşti domestice, ce s-a întâmplat după ce s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit, câţi copii au făcut… deşi poate că scenariul e infinit mai complex în acest al doilea caz. Literatura abundă de poveşti ale întâlnirii, fie ea virginală, fie adulterină. Lancelot şi Guinevere, Tristan şi Isolda, Romeo, Werther, şahul Jahan şi soţia lui, Mumtaz, etc., etc. După ce Ileana Cosânzeana se mărită, o mai cântă numai Dan Spătaru („Țărăncuţă, tărăncuţă…”). Penelopa şi Ulise au o poveste cam singulară, fidelitatea nu e o temă majoră în discursul cultural larg.

Febra începutului ne captează atenția

Întâlnirea sentimentală îi preocupă pe oameni obsesiv, restul cică vine de la sine… Important e să nu dai greş la început, nu? Cu toate acestea, dacă ne uităm în jur, vedem o sumedenie de întâlniri mai mult sau mai puţin reuşite, unele cu aer de compromis, altele de resemnare („nu am întâlnit pe altcineva mai bun…”), sau de oameni care par că nu dau peste cineva care să-i facă să schimbe celibatul pe mariaj. Adesea până la vârste mai coapte. Dar vedem şi „jackpot”, inşi înamoraţi până în vârful unghiilor, convinşi fără rest că cel sau cea de lângă este Alesul sau Aleasa. Ei cum naiba reuşesc? Să recunoaştem, norocul joacă un rol important, apoi mai e şi nivelul aşteptărilor. Vrei să fii cu sosia lui Johnny Depp? Slabe şanse, extremele frumuseţii fizice tind să se cupleze devreme, deci nu rămân libere multă vreme. Să fie bogat? Să fie liber de obligaţii? Fără copii? Well, mai greu după o vârstă. Piaţa maritală se reduce, pur şi simplu.

În cap „vedem“ doar momentul, nu durata

Suntem, cognitiv, mai înclinaţi să acordăm atenţie momentului, intensităţii clipei, decât duratei. Poate de aceea poveştile sentimentale nefericite, cu rupturi dar şi cu clipe de fericire absolută, au făcut carieră în istoria culturii. Fericirea domestică, atunci când a existat, nu a trecut în literatură. A fost discretă. Amorul imposibil însă este prezent în toate culturile, epopeile și baladele. De ce e aşa? Pentru că presupune suferinţă, intensitate.

Ce spun psihologii despre obsesia pentru intensitate?

Dorința noastră a fi dați pe spate a fost studiată de psihologi. Cercetătorul este Daniel Kahneman, laureatul Nobel din 2002. Are un nume acest „bias” – să traducem cuvântul, aproximativ, prin „înclinaţie de a gândi eronat”. Kahneman i-a zis „efect de culme-final” sau „neglijarea duratei”. Ce înseamnă: oamenii procesează şi îşi amintesc cu precădere de vârful afectiv al unei experienţe şi de finalul acesteia. Nu de durata ei medie! Vârful şi sfârşitul. Amorul cu rupturi generază un stres atât de mare încât e imposibil să-l ignori, să-l uiţi. Devine istorie… la fel, intensitatea începutului e ceea ce ne amintim mai clar din toata povestea noastră sentimentală. Când temperatura afectivă scade, ne preocupăm de altceva.

 Ce vrem, de fapt?

Trebuie să existe nişte standarde, nu? Dar cât sunt ele de realiste? Cum ne autoevaluăm atunci când ne punem problema alegerii cuiva? O facem conştient sau inconştient? Ştim sigur că „merităm ce e mai bun”? (pentru că aşa a zis mama) Cum se cuplează oamenii? Unde se întâlnesc şi ce nivel de satisfacţie au dacă apelează la o agenţie de matrimoniale? Ce contează atunci când se văd prima dată? E importantă prima impresie?

Întrebarea e retorică. Da, e foarte importantă. De fapt e cea mai importantă; s-a constatat că primele impresii tind să reziste în timp, oamenii chiar caută ulterior confirmări pentru ele. Deci ştim, instinctiv, că e important să nu dăm greş din prima, că a doua şansă pică rar… Dar de ce el? „Gigel, amore mio…“ De ce ea? În cartea „A General Psychology of Love” (Yale, 2009) psihologul Robert Sternberg explică: „iubirea romantică este costisitoare metabolic. Deci probabil că acest comportament a evoluat pentru a permite înaintaşilor noştri să îşi concentreze energiile de curtare şi împerechere pe un singur partener preferat, atâta cât să permită conceperea unui copil.” Biologia ne conduce pe toţi…

 Efectul Romeo și Julieta

Mai scrie Sternberg că iubirea nu prea se naşte în contexul unei întâlniri de sex ocazional. Este un sistem motivaţional complex, care cere timp, uneori frustrare. Chiar şi asta are un nume: „efectul Romeo şi Julieta”, sau „frustration attraction”. Atunci ce se întâmplă cu dragostea modernă? Aia de pe Tinder? Ce se întâmplă cu cei care nu mai beneficiază de timp pentru a nutri sentimente, a aştepta cu înfrigurare, a trăi în incertitudinea amorului incipient? Este iubirea contemporană condamnată la rapiditate şi rezolvare cinică a unor …pulsiuni? „Opusul iubirii nu e ura, ci indiferenţa”, mai scrie Sternberg. Aşadar, câtă vreme urăşti pe cel care te-a părăsit, e clar că-ţi pasă.

 Ah, Cupidon, copil nebun…

Când Cupidon, fiul Venerei, scăpa din chingile educaţiei, făcea prăpăd. Mitologia greacă abundă de această prezenţă capricioasă. Până şi pe mama lui o făcea să se îndrăgostească de cine nu trebuie (aluzie la caracterul arbitrar a amorului). Dar ce anume provoacă dragostea? Nu se ştiu multe, dar Karin Weiss, coautoarea cărţii citate mai sus, enumeră câteva: proximitatea ar fi una. Ne îndrăgostim de cineva pe care îl/o vedem mai des. Cu proximitatea generată azi de media putem să ne îndrăgostim de George Clooney sau de ultima copertă Playboy. Ar mai fi timing-ul. Cumva, cumva, trebuie să fii disponibil afectiv pentru amor. Ne îndrăgostim când suntem „pregătiţi“ în vreun fel sau altul, mai precis vulnerabili în faţa ravagiilor afective. O altă variabilă ar fi un fel de portret virtual al celui sau al celei alese. Un …love template personal. O sumă de trăsături pe care le dorim incarnate de partener. Ceea ce am învăţat din familie ar fi alta. De aceea vedem poveşti dezastruoase de amoruri disfuncţionale. Modelul parental contează. Apoi, evident, faptul că are picioarele lungi (sau umerii lui largi, desigur…)

 Scapă cine poate

Patericul Egiptean, o culegere de istorioare pilduitoare ale primilor călugări creştini, povesteşte despre bătrâni sihaştri care, după o viaţă de abstinenţă, se îndrăgostesc la bătrâneţe. Înduioşătoare slăbiciune umană, şi dovada că numeni nu prea scapă de efectul narcotic al iubirii incipiente. Te crezi imun? Think again.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

seventeen + 3 =

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>