foto motivVVVV

La un moment dat nimic nu te mai poate face să sari din pat cu entuziasm dimineaţa. Nici măcar nu e vorba despre vreo depresie. Doar de plictiseală. Te gândeşti că aterizezi zi de zi la acelaşi birou, vezi aceleaşi feţe, faci aceleaşi lucruri, dai aceleaşi rapoarte. Ce fel de viaţă e asta? Acasă, la fel, aceleaşi sarcini domestice, aceleaşi conversaţii. Primul gând explicativ pe care ţi-l adresezi: „Sunt demotivat”…

Aşa o fi. Dar oare explicaţia aceasta e suficientă? Ce este motivaţia? De ce uneori ne este greu să ne apucăm şi de lucrurile care ne fac indiscutabil plăcere? Şi repet, nu suntem nici pe departe deprimaţi, starea aceea în care îţi vine doar să zaci şi atât. Şi care se prelungeşte săptâmâni şi se agravează dacă nu e tratată. E doar plictiseala, senzaţia de vid, de lipsă de perspectivă şi de scop. Să fim sinceri, totţi trecem la un moment dat prin aşa ceva, viaţa nu e un carusel antrenant de stimulare permanentă şi pozitivă.

Foame – morcov

La un moment dat în istoria acestei discipline, psihologii s-au gândit că motivaţia trebuie să fie legată de satisfacţia nevoilor de bază: ţi-e foame, eşti motivat să ai toate comportamentele care duc la satisfacerea acestei nevoi. Stimul şi răspuns. Dar nu e oare prea simplu, chiar simplist? Ce îi motivează pe unii să scrie un roman? Dar să caute ani de zile rezolvarea unei formule din fizică? Dar să încerce să inoveze ceva care funcţionează deja destul de bine? Să recunoaştem, ştim foarte puţine despre impulsurile umane creative, cele care merg mai departe de rezolvarea unor simple nevoi. De ce unii copii par să se simtă ca acasă la orele de matematică, alţii visează cu ochii pe fereastră şi nu îi poţi motiva în ruptul capului să lucreze mai mult? Să facă un mic effort în plus? Unde e cheia? Daniel Pink este psiholog american şi studiază acest fenomen complex: motivaţia. Inutil să săunem că cercetările şi concluziile sale au aplicabilitate imediată, de la sistemul de învăţământ până la profitabilitatea companiilor, care caută angajaţi …motivaţi. El scrie în cartea devenită best-seller „Drive – The Surprising Truth About What Motivates Us”, apropo de ideea că oamenii sunt mânaţi în luptă, motivaţi, doar de nevoi: “Când oamenii au format societăţi mai complexe, atunci când au avut nevoie de cooperare ca să ducă lucrurile la capăt, un sistem motivaţional mai complex a apărut. Un sistem care nu se mai baza numai pe impulsuri biologice. Oamenii sunt mai mult decât suma nevoilor lor de bază”.

Rutina e de vină.

Buuun, dar dacă ecuaţia stimul răspuns nu mai e de ajuns în explicarea motivaţiilor noastre, atunci ce este? Tu de ce te duci zilnic la serviciu? Vei spune: “pentru salariu”. Dă-mi voie să te contrazic. Te duci la serviciu pentru mult mai multe lucruri. Pentru că îşi place ce faci, pentru că îţi dă un scop, un sens, ai senzaţia că schimbi ceva, că avansezi, că ai control asupra acţiunilor tale şi responsabilitate. Dacă lipsesc aceste ingrediente, vei ajunge repede la întrebarea: „De ce mă mai duc?” Când vine vorba despre psihologia muncii şi ceea ce ne face să fim implicaţi şi creativi, sunt multe lucruri de luat în calcul.

La ora când munca grea a omului trece tot mai mult în sarcina maşinilor, se pune problema tipului de muncă pe care rămâne să o desfăşoare omul. Maşinile preiau în general muncile rutiniere, automatizate. Calculatorul generează grafice, predicţii, etc., pe care omul le interpretează. Aşadar, în această eră a revoluţiei tehnologice, rutina poate fi „out-sourced”, plasată computerelor, roboţilor, etc. Oamenilor le rămând chestiile creative. Ce bine, pentru că tocmai asta ne pune în mişcare! Dar cu banii cum rămâne? Ei nu sunt motivul pincipal pentru care ne ducem la serviciu? Răspunsul e: depinde. Banii trebuie să fie suficienţi cât să nu resimţim lipsa lor, dar ei nu sunt nici pe departe motivatorul principal. Dan Ariely, psihologul preocupat de felul cum calculează oamenii şi iau decizii, a făcut la un moment dat un experiment în India, ţară unde pătura săracă “simte” subiectiv valoarea banului. Le-a oferit unor subiecţi săraci sume tot mai mari pentru a juca un joc. Sumele recompensau performanţa. S-a dovedit că cei recompensaţi mediu s-au străduit precum cei recompensaţi puţin. Surpriza a fost că cei recompensaţi cel mai generos s-au descurcat cel mai prost… cum aşa? Uite-aşa. După Ariely, mulţi alţi economişti au ajuns, studiind corelaţia dintre muncă şi salarii mari, la aceeaşi concluzie. Adevărul straniu e că recompensele financiare pot duce la o performanţă mai scăzută (asta şi în India şi în America, motivaţia umană lucrează la fel). Banii nu sunt totul! Aşadar ceea ce află psihologii despre motivaţia muncii noastre intră în contradicţie cu ceea ce fac în general companiile pentru a-şi motiva supuşii. Asta nu înseamnă că trebuie tăiate toate bonusurile – deşi unele sunt cam prea de tot, vezi bonusurile fabuloase ale celor care au antrenat actuala criză financiară – doar că trebuie prezentate, jalonate, altfel.

Atunci ce ne motivează?

Jocul. Copiii sunt creativi, motivaţi să se joace, să descopere. Dacă îi laşi să o facă şi îi încurajezi, nu le trebuie recompensă. Este începutul motivaţiei intrinseci, care ar trebui cultivată încă de atunci. Motivaţia extrinsecă (faci ceva pentur care primeşti o recompensă) poate fi adesea dăunătoare desfăşurării celei intrinseci. Oamenii sunt motivaţi de multe lucruri, nu doar de bani: de onoare, de curiozitate, de competiţie… jocul competitiv poate da roade extraordinare, capitalul social, de apreciere, prietenie şi afecţiune, poate fi un motivator şi mai şi. Nu cunoaşteţi şi voi inşi idealişti care par să facă lucruri fără prea mare interes financiar? Cu unii dintre ei poate că sunteţi căsătoriţi, sursă de discuţii la ceas de seară.

 Bani, da. Si laude multe!

Stimaţi părinţi (cei care vor să îşi vadă copiii pasionaţi de ceva, orice, implicaţi şi fericiţi), stimaţi manageri (voi, cei care vă doriţi randament) şi toţi ceilalţi care vor să ştie misterele motivaţiei umane. Binomul acţiune-recompensă e bun, e legitim. Oamenii trebuie să primească bani pentru ceea ce muncesc, aşa e logic şi corect. Trebuie mai ales să nu aibă frustrări financiare, care îi pot face excesiv de preocupaţi să le elimine pe acestea. Dar, după acest nivel, performanţa se declină altfel. După acest nivel de bază, oamenii au nevoie de libertatea de a crea ceva pe care îl simt „copilul” lor simbolic, opera lor. Nu le luaţi controlul. Nu le spuneţi ce să facă, lăsaţi-i să descopere rezolvarea problemei. Feedback-ul bun şi de aplicat e o recompensă care poate da aripi. Lauda bine aleasă, corectă sinceră, funcţionează şi la copii şi la adulţi. Nu vă sfiiţi să o oferiţi. Competiţia e la fel de bună.

Iată câteva păcate ale motivaţiei primare, extrinseci, aşa cum sunt ele enumerate de Daniel Pink. Adică defectele stilului „băţul cu morcov”. Sigur, nu se aplică la toată lumea, dar sunt constatate experimental.

Poate distruge motivaţia intrinsecă. Dacă eşti recompensat pentru ceva ce faci din plăcere, e posibil să vrei să faci acel lucru pe bani, dar mai prost

  1. Diminuează performanţa
  2. Poate distruge creativitatea
  3. Poate genera comportamente imorale (delăsare, vânarea recompensei, înşelăciune)
  4. Generează numai gândire pe termen scurt

Aşadar nu vă plătiţi copiii cu mici sume de bani dacă iau un 10 sau duc gunoiul. Riscaţi să nu-i mai vedeţi făcând asta pe gratis. Vorbiţi-le mai degrabă de plăcerea competiţiei, a jocului, găsiţi recompense simbolice, ele sunt mult mai trainice şi, pe termen lung, duc la o motivaţie mai solidă.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

6 + fourteen =

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>