Și voi și eu gândim aiurea. (Doar că eu știu asta.) Cât de aiurea gândim, și cum să îmbunățim cât de cât felul cum funcționează locuitorul dintre urechile fiecăruia, în cele de mai jos.

Eu, dacă mă uit la Air Crash Inverstigation, am impresia că nu voi mai putea urca niciodată în avion, de teama unui mic incident care, nebănuit, nevăzut, lucrează în tăcere acolo, printre măruntaiele avionului și ajunge să producă dezastre. Și nu mi-a fost frică de zbor niciodată. Dar și eu, ca toată lumea, cad pradă unui „bias‟, adică o eroare de gândire comună: supraestimez probabilitatea ca un astfel de accident să aibă loc pentru că sunt „amorsată“ emoțional de ceea ce tocmai am văzut la televizor. În urma cutremurelor (evenimente rare) sau a accidentelor aviatice (evenimente la fel de rare, mersul cu avionul este până azi, cea mai sigură formă de transport; dacă numeri victimele, de la început și până azi, vei vedea că pe șosele se moare mult mai des).

Eroarea supraviețuitorului

Admirăm milionarii, vedetele ajunse atât de sus în ierarhia celebrității că nici nu visăm la așa ceva. Admirăm învingătorii în războie și pe cei care au supraviețuit dezastrelor de orice fel, de la cele financiare (povești despre oameni care au dat faliment și s-au ridicat mai apoi ca niște zmei) la cele naturale. Adică ne complacem în eroarea supraviețuitorului, dăm atenție numai învingătorilor, fără să luam în calcul proporția mult mai mare de invinși… Soluția? Rolf Dobelli, un scriitor fascinat de aceste greșeli de judecată, a adunat câteva posibile soluții la bias-uri în cartea „The Art of Thinking Clearly”. Pentru eroarea supraviețuitorului, se cade „să vizităm cimitirul tuturor proiectelor financiare, investițiilor și carierelor eșuate, precum și al celor care nu au supraviețuit“, ca să nu mai supraestimăm șansele de succes cu așa de mare ușurință.

Alte și alte iluzii

Dacă ai jucat poker așa, cât de cât, cu siguranță că ai avut și zile bune, mâini bune și noroc de nu-ți venea să crezi. Vedem și în filme oameni care după ce câștigă de câteva ori la cazinou, nu se mai pot opri, pentru că au semnzația că au descoperit o anumită regularitate în distribuția cărților, o anumită frecvență pe care simt ei că o pot exploata. Din păcate această iluzie puternică stă la baza adicțiilor la jocuri de noroc (pentru că parșivul nostru creier caută controlul și cade repede pradă iluziei controlului). Dar, de fapt, distribuția acelor cărți a fost mereu întâmplătoare. Mintea umană nu se poate abține să caute și să găsească structuri, pattern-uri, forme, regularități, cum vreți să le ziceți, oriunde și oricând. De aceea vedem chipuri în nori, pe lună, în cărțile de joc sau economiștii văd informații coerente și repetitive în evoluția piețelor financiare (lucru care îi face să piardă bani, și pe cei care au investit încredere și bani în ei, la fel).

O facultate bună. Ce-i aia?

Rolf Dobelli mai atrage atenția asupra unei erori de gândire care an de an stresează părinții numai buni de dat la facultate. Știm deja prin ce trec, cu toată bătaia de cap a mediilor care îi ajută sau nu să ajungă la o facultate bună. Dar ce este o facultate bună? Cea care are profesori mai bine pregătiți? Sau studenți buni și foarte buni, adică o viitoare concurență stimulantă pentru studentul de anul întâi? Exemplul dat de el se referă la studenții americani, care concurează în număr mare pentur un loc la Harvard. Pentru că, așa cum se știe, harvard are o reputație excelentă. Asta face să vină către ea numai candidati de vârf. Înseamnă asta că Harvard e realmente o școală bună, de la care absolvenții ies cu rezultate fabuloase… sau că selecția de la început foarte strictă a studenților o face bună… sigur că asta nu are mare importanță în plan concret, dar e o greșeală de gândire prin care oamenii confundă selecția cu rezultatele. Adică oul sau găina?!

 Instinctul de turmă

Sunt sigură că știți deja despre ce e vorba. Dacă 50 de milioane de oameni spun o prostie, nu înseamnă că devine adevărată. Dar de obicei, cu cât vedem mai mult consens social pentru o idee, comportament, etc, cu atât ni se pare că acea idee e mai plauzibilă. Este absurd, dar parcă nici cei mai critici sau mai sceptici dintre noi nu pot să nu aibă îndoieli că le-a scăpat ceva dacă văd că o masă mare de oameni face sau acceptă și gândește același lucru (deși prostesc). Exemplul clasic e nazismul și când vedem documentare care arată cât de prinși erau germanii de ideologia respectivă, ne ia cu fiori pe șira spinării, nu?

 Suntem maimuțe care caută acceptarea socială

…și asta ne face vulnerabili. Așa cum am văzut anterior, ne face vulnerabili la gândirea de grup, la instinctul de turmă. Dar mai există un comportament insidios care ne poate atrage în capcană: un mic serviciu. Și oamenii și primatele mari știu ce e reciprocitatea. Dacă ți s-a făcut îun serviciu, este foarte probabil să te simți dator și să fii mai deschis la a face un contraserviciu. Dar gândiți-vă ce înseamnă asta la nivel politic. Sau mita …nefinanciară, excursii, bunuri aparent fără valoare cuantificabilă care, o dată dăruite, antrenează și speculează această spirală a serviciilor și contraserviciilor. Morala? Nu accepta niciodată ceva dacă există bănuiala că ți se poate cere înapoi ceva la schimb. Fii mereu atent la cadourile otrăvite.

Frățiile din filmele americane

Da, acele grupuri de studenți numite Alpha, Beta… grupuri de studenți mai mari care îi inițiază pe boboci după ritualuri bizare, cel mai adesea dure și dureroase. Dacă intri în astfel de grup ești botezat, inițiat și foarte probabil să fii fidel fraților, ba chiar să faci gesturi extreme pentru ei. Asta pentru că o dată ce depundem eforturi mari pentru ceva, bani sau timp, vom fi foarte implicați și dedicați acelei cauze. Și cu cât efortul e mai mare, banii mai mulți și timpul mai îndelungat, cu atât vom fi mai puțin dispuși să renunțăm. Este o eroare clasică mai bine cunoscută de către economiști, care văd adesea oameni de afaceri ce stau și alimentează cu noi și noi sume de bani sau timp afaceri perdante: eroarea costurilor pierdute. Morala? Când lucrurile se degradează, pierzi bani, timp și energie, las-o baltă. E valabil și într-o relație care nu mai merge. Nu pierde resurse încercând să salvezi ceva care se duce pe apa Sâmbetei… nu vei face decât să pierzi și mai mulți bani, energie, timp.

Vedem numai ce ceea ce vrem să vedem

Dacă ești credincios creștin, vei găsi confirmări ale voinței lui Dumnezeu în mai toate întâmplările vieții proprii. Dacă ești musulman, la fel, și dacă ești buddhist vei găsi ceva care să confirme vreo idee dragă ție. Asta pentru că suferim toți de bias-ul confirmării. Adică vedem ceea ce vrem să vedem. Ba chiar căutăm și selectăm din realitate informațiile care ne confirmă preconcepțiile. În 2009 un studiu al Universității din Ohio a constatat că petrecem cu 36% mai mult timp citind ceva care ne confirmă opiniile. Dacă dăm peste informație care ne contrazice ceea ce știm, o lăsăm deoparte, contrariați și iritați. Asta nu este deloc o veste bună. Gândiți-vă ce înseamnă asta pentru religioșii radicali. În vecii vecilor nu vor fi dispuși să asculte o opinie măcar diferită (darmite care să îi contrazică) și se vor adânci și mai mult în sistemul lor de gândire.

 Autoritatea

Dacă avem de luat o decizie importantă și nu știm cum să facem, foarte adesea recurgem la figurile de autoritate sau pur și simplu ne supunem lor. Oamenii sunt, la fel ca primatele, supuse unui ins dominant. Nici asta nu este o veste bună. În lumea complexă de azi este bine să ai spirit critic și inteligență treayă. Formele de control și de manipulare sunt mai diverse decât oricând în istorie.

 Efectul de halou

Vă place de Dan Puric? Mie nu. Cel puțin nu în calitate de gânditor sau de „intelectual”. Calitatea sa indiscutabilă este cea de actor. Dar oamenii tind să fie vulnerabili în fața efectului de halou. Adică o calitate puternică a cuiva ne face să vedem la acel om și alte calități. Carisma personală e altceva decât inteligența și calitatea reflecțiilor… cum să ne păzim de această capcană cognitivă? Amintindu-ne de ceea ce spunea sociologul francez Pierre Bourdieu: singurele criterii corecte sunt cele ale celor din aceeași breaslă. Cu alte cuvinte, un actor e bun dacă alți actori spun despre el că e bun. Un gânditor e bun dacă alți gânditori spun despre el că produce idei originale și de calitate. Acest principiu stă la baza selecției academice: peer review. Nu mulțimea e cea care certifică anumite calități ci specialiștii, cei din același domeniu. Efectul de halou ne poate face să vedem profeți acolo unde nu există.

Vestea bună este că devenind cât de cât conștienți de aceste greșeli le mai putem evita… din când în când.

Sau ok, ma puteti suna pe mine ca să va învăț cum să nu mai fiți nătăfleți 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *