Omul este făcut să fie activ. Și cu cât e mai activ și are parte de experiențe mai variate și mai incitante, cu atât mai bine. Își va menține creierul tânăr o mai lungă perioadă de timp și va avea, global, o stare de bine. Sau ceea ce numim, în mod obișnuit, fericire.

Psihologul american (de origine ungur) Mihaly Csikszentmihalyi a studiat stările de conștiință optimă, sau emoțiile noastre de bine și de împlinire atunci când facem ceva ce ne place în mod deosebit. Gândiți-vă la un muzician care, de ani de zile interpretează muzică și ajunge la o ușurință atât de mare și de agreabilă a interpretării încât, dacă e întrebat ce îl face fericit, va spune că muzica. Sau chiar la un… mare chef. Cineva care gătește din pasiune, și investește creativitate și energie chiar în cea mai simplă salată. Uitați-vă la Jamie Oliver. Dincolo de pasiunea evidentă pentru mâncare, omul acesta e pasionat de procesul gătitului, de creativitatea pe care o poate investi în orice. Omul e făcut să fie creativ. Din nefericire, echivalăm creativitatea numai cu scrisul poeziilor sau pictatul unei pânze nemaipomenite. Dar oricine are acces la ea, fie și atunci când face altfel ceea ce făcea în mod obișnuit. A descoperit o altă manieră de a face lucrurile, deci a fost creativ.

Teoria, practica și fenomenologia plictiselii. Plus o exegeză.

Ce e plictisul? În sens larg, e lipsa de stimulare. Ne plictisim atunci când facem aceleași lucruri, când ne cufundăm în rutină și nu căutăm altceva. Adesea lucrurile sunt făcute să fie într-un anumit fel, un standard de activitate, niște acte care sunt mereu și mereu aceleași, deci activitatea cu pricina este intrinsec plictisitoare. Dar nu mă înțelegeți greșit, sunt oameni care se simt bine în rutină. Cărora rutina le dă confort și îi liniștește, pe care noutatea îi sperie. Dar și ei au nevoie de ceva provocare pentru a face lucrurile mai bine. Teoria psihologului mai sus amintit este că avem nevoie de îndeplinit sarcini puțin mai dificile decât nivelul nostru de competență la un moment dat. Asta pentru a ne simți provocați și a nu ne plictisi. Dacă ceea ce avem de făcut e ultracunoscut și sub nivelul de competență ne plictisim. Nu avem un challenge. Dacă e peste nivelul nostru de competență cu mult, iar nu e bine, pentru că ne crește anxietatea, credem, poate pe bună dreptate, că nu putem face acel lucru și rezultatul e tot slab. Dar dacă e puțin mai provocator decât ce știm să facem azi, e numai bine. Și, cu practică și dăruire, reușim să ne perfecționăm.

Efectul de platou și plictisul

Dacă te decizi să mergi la sală și să-ți sculptezi bicepșii, foarte bine. Mergi o zi, două, o săptămână sau nouă. Dar vezi că de la un punct încolo exercițiile nu te mai stimulează așa de mult și parcă nici rezultatele fizice ale trasului de fiare nu sunt cele așteptate. Masa musculară e cam la fel. Asta pentru că ai ajuns la un platou. Adică acel punct în care efortul suplimentar nu duce la rezultate diferite. Ca să ai rezultate diferite trebuie să faci altceva. Pentru că te-ai obișnuit cu genul de exerciții pe care le făceai și corpul nu mai răspunde. Efectul de platou e ceva cunoscut de către toți cei care caută performanța: muzicieni, sportivi, scriitori, etc. Dar și de către cei care încearcă să slăbească, de pildă. După un anumit punct al dietei greutatea rămâne la fel. Sau toleranța pe care o dezvoltăm la cafea sau medicamente: tot un efect de platou.

Bob Sullivan și High Thompson sunt doi cercetători americani (Thompson e matematician) care au adunat povești despre efectul de platou. Ei scriu în cartea cu același nume apărută la editura Publica: „Chiar și numai faptul de a afla despre existența platourilor este benefic. Încă din copilărie suntem învățați că soluția problemelor este să muncim mai mult. Noi vrem să vă spunem că, în fiecare zi, universul conspiră împotriva celor care cred că soluția este mai mult. Din contră, ea adâncește problema. Mai multă muncă nu rezolvă problema.“ Și, adaugă cei doi: „faptul că ceea ce faceți dă rezultate, nu înseamnă că, dacă faceți mai mult veți obține mai mult.“ Platoul, plafonarea, plictiseala. Creierul uman și organismul, în consecință, sunt făcute să nu mai perceapă de la un anumit punct încolo lucrurile cu care s-au obișnuit. Trebuie altceva, ceva ieșit din comun pentru a remarca diferența.

Ca să fii cel mai bun trebuie să fii mereu puțin mai bun

Cred că toți ne dorim să fim buni la ceva. Adică să știm că știm să facem un lucru mai bine decât alții, că suntem de neînlocuit. Poate că nu am reflectat la acest fapt încă, dar dinamica pieței muncii, care cere indivizi tot mai competenți și mai creativi, adaptabili la schimbare, ne va impune să o facem. Nu prea mai putem munci ca înainte, urmărind o carieră liniară, din care să ieșim fericiți la pensie. Nu se mai poate. Suntem tot mai mulți, competiția e tot mai acută și accesul la concurenți e foarte facil (dai o caăutare pe Google și găsești același servicii cu alte avantaje). Deci, ca să fim cei mai buni, trebuie să ne știm zonele de slăbiciune și să le „umplem“. Să zicem că vreau să fiu… o bună dansatoare. Ca să fiu, realmente, mai bună decât concurența, trebuie să-mi cunosc zonele unde nu execut perfect o mișcare și să lucrez asupra lor. Anders Ericcson este un psiholog suedez preocupat de performanță. El vorbește de practica deliberată, de exerciții peste exerciții, ca să ajungi la statutul de maestru. Cam 10 ani are nevoie creierul de muncă pentru a fi foarte, foarte bun la ceva. Dar nu de muncă așa, oricum. Ci de muncă inteligentă. Pentru că practica deliberată conduce la un moment dar la starea de platou, la plictiseală și bătut pasul pe loc. Așadar, dacă dansez mult, nu ajung neapărat o bună dansatoare. Michael Posner și Paul Fitts sunt alți psihologi ce studiază performanța. Ei spun că elementul cheie este izolarea unui aspect, a unei figuri sau mișcări ce are nevoie de îmbunătățire și concentrarea asupra acestuia.

Stundenții, săracii, știu

Studenții știu cel mai bine: înveți, înveți, înveți. Și la examen te trezești că nu știi chiar cât ți-ai dori, dimpotrivă, ai uitat o grămadă. Pentru că învățatul mult nu e neapărat eficace. Învățatul mult duce repede la platou și la plictiseală. Cine rezistă să repete a 20-a oară o lecție? Dar, deși munca și repetarea sunt bune, mai bună este repetiția spațiată, care previne efectul de platou și întrerupe uitarea. Memorarea ocazională și intercalarea altor informații care să țină trează atenția studentului și să prevină plictiseala. Contrar opiniei comune, mai multă concentrare pe anatomie (să zicem) nu contribuie la o retenție sporită a informațiilor de anatomie. Dar lectura manualului de anatomie, intercalată cu cel de fiziologie sau și mai bine, cu ceva practică, sunt ideale pentru învățare. Pentru că informațiile diferite previn platoul și stagnarea. Avem nevoie de variație în orice, asta ar fi o idee la care să medităm și când e vorba de studiu dar și de …relații. Rutina trebuie prevenită, ea ne tocește sensibilitatea și atenția. Dacă, să zicem, mănânc o săptămână numai și numai sushi (ador sushi!!) cu siguranță voi ajunge să nu mai apreciez textura fină și savoarea acestui preparat. Ba chiar e posibil să mi se aplece. E valabil în orice: plictiseala vine la pachet cu rutina și obișnuința. Merită să combatem rutina în orice. Să o luăm pe altă cale spre serviciu sau să găsim o activitate trăznită de făcut cu copiii. Viața va avea mai multă savoare și vom fi mai tineri și mai fresh la minte.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *